Gimnastica de atunci și de acum: cronică de la Campionatele Europene

Zepter a sponsorizat anul acesta campionatele europene de la Cluj, oferind inclusiv zece aparate Bioptron, pentru a sprijini sportivii în performanțele lor. Din secolul tehnologiei, am fost curioși să aflăm cum arăta gimnastica în urmă cu 50 de ani, de la două campioane ale acelor vremuri. 

Generații întregi de români au crescut urmărind cu sufletul la gură evoluția gimnaștilor la campionate și olimpiade. Din fața televizoarelor, ne-am bucurat la medalii și am suferit la fiecare rateu ca și cum ar fi fost ale noastre. Și unele, și altele. Totuși, experiența de a fi chiar în arenă, în emoția momentului, nu se compară cu nimic în lume.

Campionatele Europene de Gimnastică de anul acesta au închis un cerc simbolic început în urmă cu 60 de ani, tot la Cluj. Cu Zepter ca partener al evenimentului și susținător al sportivilor prezenți, ne-am petrecut ultima săptămână în arena de la Cluj, simțind emoții care nu se pot bănui din fotoliul din sufragerie.

Senzația de a fi la un pas de concurenți, de a auzi pe viu sunetul pe care-l face covorul la aterizările de la sol sau scârțâitul calului de la sărituri, de a aplauda la unison cu alte mii de oameni – cum s-a întâmplat la medalia de aur a lui Marian Drăgulescu – nu poate fi explicată. Cât despre momentul intonării imnului, în acele câteva zeci de secunde intensitatea emoțiilor din sală devine aproape materială.

Am crezut inițial că e apanajul primei noastre experiențe la un eveniment de asemenea anvergură: să te afli printre campionii gimnasticii, toți strânși la un loc, nu e puțin lucru. Totuși, emoția n-are de-a face cu experiența. Sonia Iovan, marea gimnastă a anilor ’50, din echipa de aur care a cucerit, la Melbourne (1956), prima medalie olimpică din istoria gimnasticii românești, ne mărturisea cu un zâmbet: „Când l-am văzut pe Marian terminând exercițiul și am auzit aplauzele, mi s-au umplut ochii de lacrimi. Când ești în fața televizorului poate ești un pic mai detașat, mai faci ceva prin casă, mai arunci o privire. Dar aici, să vezi cum rezonează un sportiv cu sala și ce schimb de energie e acolo, asta e copleșitor”. Ce emoție mai concretă de atât?

De o modestie și o generozitate incredibile, Sonia Iovan și Viorica Țuțuianu – un alt nume al anilor ’50 – ar putea da lecții despre firesc și despre bunul-simț înnăscut, în accepțiunea lui tot mai uitată și neglijată. A fost un privilegiu să fim în preajma lor, să le ascultăm poveștile, glumele și acoladele și să citim seninătatea și modestia cu care își poartă statutul de campioane

A doua zi după întâlnirea noastră, Viorica Țuțuianu împlinea 53 de ani de căsnicie. „Și cred că avem 55 de ani de când suntem noi două prietene”, punctează Sonia Iovan. „Asta nu înseamnă că ne-am văzut tot timpul în acest interval. Nu trebuie să te vezi non-stop cu o persoană, important este să fie aici”. Și arată către inimă, zâmbind.

Sonia Iovan și Viorica Țuțuianu au o dinamică savuroasă când se află amândouă în același loc: își completează frazele, își aduc aminte de foști colegi și au mici glumițe ale lor, la care râd cu poftă. Când Sonia începe să povestească despre evoluția la bârnă dintr-un concurs al anilor ’50, din Italia, Viorica ne explică în șoaptă, conspirativ: „Ca să înțelegeți, fiecare are aparatul preferat. Sonia era bârnistă”. Termen tehnic, de interior.

Pentru că Zepter sponsorizează actuala ediție a campionatului, inclusiv prin oferirea a zece aparate Bioptron gimnaștilor, ne-am dorit să aflăm, prin comparație, cum arăta latura tehnică a acestui sport în urmă cu mai bine de 50 de ani. Tehnologia Bioptron, bazată pe lumină polarizată policromatică, îmbină mai multe lungimi de undă benefice, astfel încât acțiunea să fie coerentă și vizibilă asupra fiecărui organ al corpului. Are o multitudine de beneficii, dar este folosită cu succes inclusiv de sportivi, în ameliorarea durerilor musculare după accidentări.

„Gimnastica a evoluat enorm în ultimele decenii”, explică Viorica Țuțuianu. „În primul rând, noi nu am beneficiat de asemenea aparate. Exista un singur covor de sol, foarte subțire, în sala în care se antrena lotul de gimnastică, iar pe dedesubtul lui era dușumea sau ciment. Asta era în sala Floreasca. Vezi cum e acum trambulina de la sărituri? La noi erau niște scândurele subțiri, bătute unele lângă celelalte și puțin înclinate în partea din față”.

Sonia Iovan își întinde palma și ne arată zona dintre degetul arătător și degetul opozabil: „Aici aveam mereu bătături, fiindcă scândura calului de la sărituri ne intra în carne”.

Paralelele nu erau prinse în pământ, asigurate, ci aveau niște tălpici pe care gimnastele se așezau de câte ori o colegă evolua la aparat. Ca să nu se miște și să fie fix angrenajul. ”În 1964 am văzut primul set de aparate mai evoluate, la Olimpiada de la Tokyo. Japonezii făcuseră atunci un salt în dezvoltarea aparaturii și am avut paralele fixe, ancorate în pământ sau trambulină semi-elastică. O evoluție. Când ne-am urcat pe solul acela elastic, noi – obișnuite să ne împingem în el ca la noi, aproape că am zburat în aer”.

„Ah, știi de ce-mi aduc aminte cu groază de la antrenamentele noastre?”, zâmbește Viorica Țuțuianu. „Saltelele! Erau dintr-un fel de zegras cu lână, cu 4 mânere și acoperite cu pânză de cort. Noi eram slabe și trebuia să le cărăm de colo-colo, erau atât de grele”.

Chiar și cu asemenea mijloace pe care în ziua de azi le-am considera rudimentare, gimnastica românească a făcut performanță. Cele două campioane vorbesc însă cu luciditate și rigurozitate despre diferențele între „acum și atunci”. „Da, nu aveam aceleași materiale, dar nici elementele nu sunt la fel. Nivelul de astăzi e… cum să spun, eu când mă uit la televizor mi se face un ghem în stomac când văd câte șuruburi și duble în aer trebuie să facă acum gimnaștii. Noi știm ce înseamnă acea fracțiune de secundă în care trebuie să prinzi bătaia, întoarcerea, tot”, explică Viorica Țuțuianu.

Sonia Iovan o completează: „Așa este. Dar știți cum se spune: dacă nu era aparatul de zbor al lui Traian Vuia, n-ar fi existat nici Concorde-ul și avioanele din zilele noastre. Noi am făcut ceea ce se putea face la momentul respectiv, cu condițiile pe care le aveam. Ah, știți cum era bârna? (Ne arată muchia unui șervețel). Un pic mai groasă de-atât. Muchiile erau ascuțite și de fiecare dată ne loveam tibiile. Dar înduram. Până să avem palmiere aveam mereu bătături, ne dădea sângele, carne vie, așa concuram. La zece ani după ce m-am lăsat de gimnastică, mie încă mi se exfoliau palmele”. 

Amândouă vorbesc despre durere cu zâmbetul pe buze. Era ceva asumat, nici n-aveai timp să te gândești prea mult la asta. „Când ești în concurs nu există nimic altceva. Ești indispus, ai o zi proastă, ai entorsă, te ține un mușchi… asta nu se vede în sală. Îți faci treaba”, explică și Viorica Țuțuianu. Uneori, de cele mai multe ori, nu există condițiile ideale. Ba chiar departe de așa ceva.

Sonia Iovan își amintește de un concurs în Italia, tot în anii 50, când aveau de parcurs distanța dintre Milano și Novara pe șosea, iar un carambol cu 40 de mașini a paralizat traficul. „Începea concursul, nu mai aveam timp, dar noi eram învățate cu situații-limită. Mai pățisem așa cândva, ne dăduseră italiencele costume, fiindcă bagajele noastre se pierduseră pe drum. Așa că m-am schimbat în mașină, am ajuns la concurs, mi-am întins de două ori brațele, nici vorbă de încălzire, și m-am prezentat la sărituri”. Ca sportiv, înveți să-ți faci treaba în orice condiții, oricât de vitrege.

„Și, uneori, se întâmplă să pierzi un titlu la o miime”, zâmbește cald Sonia Iovan. „O miime! Asta ni s-a întâmplat nouă. Sunt detașată, dar chiar și acum, după 40 de ani, încă mă gândesc la acea miime”.

 

Follow:
Share:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *