Despre viață și gătit cu Elena Lasconi: „Visul meu e să reinterpretez bucătăria românească în mod sănătos”

De 20 de ani, Elena Lasconi gătește în vase Zepter și o face cu aceeași bucurie cu care, la 12 ani, dezlipea foi de Doboș în bucătăria bunicii, din Hațeg. O discuție cu ea e o lecție de viață care merge dincolo de vase sau gătit, înspre lucrurile pe care mulți le gândim și prea puțini le spunem. E despre asumare, fuga de impostură și… bucuria de a fi cine ești de fapt.

Elena Lasconi e un om simplu, în cel mai complex sens al cuvântului. E atributul care i se potrivește cel mai bine, fiindcă noțiunea de „simplitate” apare frecvent în discuția noastră, fără ca vreuna dintre părți s-o provoace. Pur și simplu iese la suprafață, ca uleiul deasupra apei, indiferent dacă e vorba despre gătit sau despre principiile pe care Elena și-a clădit viața și cariera.

Pe parcursul dialogului nostru, povestește deschis despre tot și toate – de la perioadele în care nu avea bani decât de macaroane goale, fierte cu apă – până la faptul că bucătăria ei de 8 metri pătrați nu e suficient de „glamour” pentru un blog de cooking, dar are de gând să se apuce oricum de filmat în ea. Acolo gătește de-o viață, iar oamenii care o vor privi au tot bucătării normale, înghesuite, unde se gătește cu multă dragoste.

„Eu din familie sunt un om modest, cu bun-simț, așa sunt făcută. Și dacă mâine aș lua Oscarul, îți spun sincer că aș rămâne la fel”, zâmbește ea. ”În viața mea au fost și bune, și rele, dar eu am rămas la fel. Au fost momente în care n-am avut nimic și momente în care am avut mulți bani, dar eu tot asta care mă vezi sunt”.

DEZARMANT DE SINCERĂ

„Știi, poate ar fi mai ușor să ies în spațiul public și să spun că totul în viața mea e minunat, poate că ar da bine și pentru cititorii voștri”, continuă ea. „Dar nimic nu-i perfect și calitatea omului e dată de cum reușește să treacă peste lucruri și să facă față vieții”.

Elena râde mult, fredonează din Phoenix, e jovială și glumește mult și savuros cu toată lumea din încăpere, de la cameramanii cu care lucrează de ani buni până la oameni pe care-i vede pentru prima dată. Îmi imaginez că asta a ajutat-o să treacă peste toate momentele mai puțin frumoase, cele pe care majoritatea le lasă pe-afară la autobiografie.

„Toată lumea minte, uită-te în jur”, zâmbește ea. „De ce aș vrea să fac efortul ăsta? Un mincinos trebuie să fie un om deștept, ca să-și țină minte toate minciunile. Mai bine ești sincer și spui deschis ce simți”. Se întrerupe o secundă, ca să vorbească despre o rețetă la care n-am fost de față, dar care înțeleg că implică gogoșari murați. „Da, m-am gândit cândva să mă apuc de gogoșari murați, îi fac bine rău de tot”, râde ea cu poftă, apoi se întoarce la discuția noastră. În bucătărie, Elena face multe lucruri bine și foarte bine, pentru că pune suflet. S-a văzut asta la Masterchef, când a câștigat cu lacrimi de emoție în ochi, după ce se detașase ca unul dintre cei mai sufletiști concurenți din istoria concursului.

Deși bucătăria e pasiunea ei de-o viață, la început a fost datorie și nevoie, cum singură recunoaște. Copil fiind, era cea mai mare și trebuia să aibă grijă de fratele și verișoara ei, să le încălzească laptele, să prepare grișul și alte sarcini. „La început când te pune cineva să faci, nu-ți place, abia mai târziu am prins cu adevărat gustul gătitului”, recunoaște ea.

SĂNĂTOS SAU TRADIȚIONAL?

Suntem obișnuiți să delimităm, mai ales în ultimii ani, conceptul de mâncare tradițională de cel de mâncare sănătoasă, având în vedere predilecția poporului român spre preparate bogate în grăsime. Pentru Elena, lucrurile stau altfel. „Știi, în copilărie ai mei nu erau foarte bogați, să aibă multă carne sau slănină. Eram o familie simplă”, zâmbește ea. ”La noi se mâncau cartofi ce-i drept, asta era baza, dar masa zilnică era cu multă salată, cu ciorbă de salată, cu urzici, cu spanac. Cu fasole verde teci. Mă crezi că-mi plouă-n gură numai când mă gândesc la fasolea verde teci?”.

Nu se mânca nici foarte gras, doar sarea era mereu prezentă, plus niște piper, usturoi, cimbru sau mărar, când se făceau mezelurile de casă. Acolo, în Hațeg, Elena a învățat abc-ul bucătăriei și fericirea simplă, primară, fără zorzoane. În bucătăria românească, taman lucrurile acelea simple ne scapă uneori. Fugim de ele, confundând simplitatea cu facilul.

”Știi, la noi țăranii aruncau untișorul fiindcă nu-l prea cumpăra nimeni, nimeni nu știa prea bine ce să facă cu el și la ce e bun”, își amintește ea. ”Ei, când am ajuns în Barcelona, mulți ani mai târziu, am găsit un restaurant celebru, prin centru, unde o salată de untișor costa peste 100 de euro. Noi suntem un popor căruia îi e greu să pună preț pe lucrurile simple”.

Ca regulă a vieții, tot ce-i simplu se face cel mai greu. O coafură simplă. Un blond simplu. O rochie simplă, croită bine. Oamenii se complică mult, părem să avem în sânge arta de a căuta cel mai întortocheat drum și de a ne scărpina cu mâna stângă la urechea dreaptă. „Lucrurile simple ne marchează în viață și eu de ele îmi aduc aminte”, îmi explică Elena. „Am avut parte și de momente grandioase, dar pe multe le-am uitat, nu s-au dovedit atât de importante în formula vieții mele”.

VÂRSTA INDEPENDENȚEI ȘI PERIOADA ZEPTER

„Am început să-mi găsesc drumul când am plecat de acasă și a trebuit să-mi drămuiesc singură banii”, rememorează ea. „Când am reușit să fac din nimic, ceva”. Dacă multe vedete se feresc să vorbească despre partea mai puțin strălucitoare a începuturilor, Elena evocă de mai multe ori acele macaroane fierte doar cu apă, pe care ajungea să le mănânce la finalul lunii, când nu se mai ajungea cu banii. Tot atunci a descoperit piețele, țăranii, produsele autentice. Și un pic mai târziu vasele Zepter.

„Eu am vasele Zepter de peste 19 ani, tot setul. Câștigam foarte puțin și a fost un efort să mi le cumpăr, țin minte că primul contract era în mărci germane”, zâmbește ea. Multă vreme a gătit în ele ca în niște vase normale și a descoperit treptat micile trucuri care fac gătitul Zepter atât de simplu și intuitiv. „Mi-am dat seama că, dacă opream focul și lăsam capacul pus, mâncarea continua să se gătească. Atunci mi-am dat seama că trebuie să gândesc diferit cu aceste vase”.

SĂNĂTATE VERSUS OBSESIE

Deși gătește sănătos, Elena nu este adepta obsesiilor alimentare și nu le încurajează. Se străduiește să consume mâncare curată, porc mănâncă mai mult de Crăciun (și atunci mangaliță), în rest mult pește și fructe de mare, pe care – recunoaște – le ia de multe ori congelate, fiindcă nu are timp mereu să caute varianta proaspătă: „Nu mă agit atât de tare, iar rețetele mele urmează același calapod: sunt pentru toate femeile care nu au timp, dar vor să mănânce sănătos și să aibă și timp pentru ele”.

Elena nu e obsedată de nutriție, de mâncat sănătos sau de ideea că totul trebui să fie bio. „Chiar și în Biblie scrie că totul e acceptat atât timp cât nu pune stăpânire pe tine”, crede ea. ”Dacă ai mâncat o ceafă la grătar sau o slănină cu ceapă o dată pe săptămână sau pe lună, nu-i o tragedie până nu pune stăpânire pe tine. Problema e când nu-ți poți controla poftele și impulsurile, cum se întâmplă cu jocurile de noroc, drogurile sau alcoolul”. Ca om echilibrat în nutriție și-n toate, Elena n-ar spune niciodată „N-o să mai mănânc de mâine cutare lucru”. ”Dacă mi se face poftă de o ceafă, mănânc o ceafă”, zâmbește ea.

2.000 DE PRĂJITURI ȘI O OFERTĂ DE NEREFUZAT

„Eu am avut mereu la lipici la femei în vârstă, fiindcă atunci când eram mică stăteam lângă gospodinele din Hațeg și le întrebam cum au făcut cutare sau cutare lucru”, râde Elena. Pentru că doamnele care se ocupau cu gătitul nu erau de obicei băgate în seamă, atenția sinceră a unui copil era flatantă. Așa a adunat Elena peste 2.000 de rețete de prăjituri, iar în clasa a șaptea era deja o expertă la dulciuri. Tot atunci a intrat în vizorul unei doamne bucătărese din Hațeg, angajată să gătească la nunți și botezuri.

”Eram foarte bună la dulciuri și mai ales la foile de Doboș, pe care trebuie să le dezlipești repede și care sunt foarte greu de făcut. Aveam o dexteritate incredibilă și ajunsesem un fel de sous-chef pe lângă doamna asta”, își amintește ea. Atât de bună era încât în clasa a șaptea doamna cu pricina a venit la părinții Elenei și le-a propus o afacere. „A zis că, dacă mă las de școală, mă ia cu ea la nunți și facem totul pe din două, jumi-juma. La câți bani se făceau atunci din asta, cred că-mi luam Dacie pe vremea aia”. Evident că părinții n-au fost de acord ca ea să se lase de școală pentru gătit, iar fetița de 11 ani a suferit un pic, după care s-a consolat. Pasiunea pentru gătit n-a pierdut-o însă niciodată.

PERIOADA FINEȚURILOR

Pe lângă bunică, mamă și gospodinele din Hațeg, de la care a deprins secretele bucătăriei, a mai existat o femeie pe care Elena a iubit-o din tot sufletul și care i-a marcat destinul. Mamisa. Gazda ei la liceu în Deva.

„Am ajuns la liceu și nu aveam loc la internat, în prima zi de școală”, își amintește ea. „Soarta a făcut ca tata să se întâlnească cu un amic care fusese profesor în Hațeg și care i-a spus că știe o doamnă cu loc de închiriat”.

Când a intrat în casa Mamisei – care s-a dovedit a fi mama lui Vladimir – Nunu – Briliniski, administrator de 25 de ani al sitului de la Sarmisegetusa – Elena a găsit un loc simplu, fără pretenții, însă cochet și cu energia incredibilă a gazdei. Mamisa nu era o femeie frumoasă, ba chiar la prima vedere micuța liceană a avut o strângere de inimă, dar de la ea Elena avea să prindă mai multe lecții decât alții într-o viață de om: „A fost momentul în care pentru mine a pornit ceea ce cred acum că se cheamă viață autentică. Din acel moment n-am mai judecat pe nimeni după înfățișare, fiindcă tocmai cunoscusem cel mai frumos om din viața mea, iar aparențele mă înșelaseră covârșitor”. 

Studiată la pension și victimă a naționalizării, Mamisa avusese o viață grea, care i se întipărise pe chip, dar își păstrase micile tabieturi și plăceri de odinioară. Ea a învățat-o pe micuța chiriașă ce înseamnă bucătărie franțuzească și tot cu ea Elena a făcut primul choux-a-la-creme. „M-am întors acasă în Hațeg cu choux-a-la-creme, îți dai seama cum se uitau oamenii la mine”, râde ea. „Cu ea am descoperit lucrurile fine, finețurile, din cartea ei de bucate veche, cu tot felul de secrete”.

Tot datorită Mamisei, Elena recunoaște că nu mai poate să mănânce clătitele decât cu furculița și cuțitul. „Am o dexteritate extraordinară să le învârt și mi se pare că-mi complic viața acum dacă le fac cu mâna. Nu mai pot, după Mamisa nu mai știu să fiu altfel”. Marile finețuri sunt de obicei lucruri simple, care să facă viața mai simplă.

PLĂCERILE ELENEI

Așa cum Mamisa avea bucuria de împărtăși cu alții finețurile și plăcerile ei, și Elena simte că s-a născut gazdă. Iubește să aibă prieteni acasă, fie în apartamentul ei din București, fie în căsuța de la Câmpulung. La Câmpulung caută compania vecinilor, oameni simpli cu care joacă table, stă la povești sau face zacuscă. „Îmi place la nebunie să vină oamenii la mine și, chiar dacă e micuță casa, îmi place să fie mereu plină”.

Specialitatea pentru musafiri sunt tot prăjiturile, iar preferatul tuturor, în unanimitate, este un tort de ciocolată cu vișine. „Când vine prietena mea Amalia Enache în vizită, spune că e tortul Amalia. Când vine Paula Herlo, e tortul Herlo. Inclusiv fiică-mea și-l revendică, e tortul tuturor”, glumește Elena.

Tocmai fiindcă este delicatesa ei supremă, nimeni nu a înțeles de ce la Masterchef Elena s-a încăpățânat să nu-l gătească. „Am primit constant întrebarea asta, de ce n-am făcut taman specialitatea mea”, recunoaște ea. „Dar eu știam că e cel mai bun și voiam să mă autodepășesc, să vin cu altceva. Și voiam să păstrez tortul pentru mine”.

2.000 DE PRĂJITURI SAU O ENCICLOPEDIE CULINARĂ ROMÂNEASCĂ

Cele 2.000 de prăjituri strânse din copilărie le are și acum și există visul unei cărți în care să strângă măcar o sută din ele. O parte le-a și scris, ba chiar a făcut și pozele, dar se ferește să lanseze cartea deocamdată. ”M-am săturat de impostori, eu sunt un om pretențios, iar când cineva intră pe blog și ia o rețetă, știe că iese exact cum am scris acolo”, explică ea. „Când văd că toată lumea lansează câte o carte de rețete, iar eu știu cam cine sunt unii dintre ei și care e nivelul, nu mă tentează să fiu și eu acolo”. 

Dorința ei cea mare nu e să scoată o carte de deserturi, ci are un alt vis, mai ambițios, pentru care are nevoie de mulți bani. „Vreau să călătoresc în toată țara, să stau în fiecare loc, să adun rețete și să scot o enciclopedie mare, gastronomică, care mai există doar în Franța”, zâmbește ea. ”Vreau să reinterpretez bucătăria românească în mod sănătos, să scoatem grăsimile, sarea în exces. Iar sănătatea asta are legătură și cu oalele în care gătești”.

Până să ajungă să facă enciclopedia sau cartea de rețete, va face multe filmulețe pentru blogul ei, dar și pentru WAW ROMANIA. La cele pentru blog a avut o mică strângere de inimă, fiindcă bucătăria ei micuță e plină până-n tavan de lucruri și nu totul e atât de strălucitor pe cât a văzut că se cere în „vlogging”. „Am același aragaz de 15 ani, nici nu se mai văd gradațiile de pe butoane, deja îl știu pe dinafară intuitiv. E bun, am grijă de el, e curat, perfect funcțional: de ce să-l schimb?”, îmi spune franc. „Dacă mă văd oamenii în bucătăria mea, care e problema? Asta sunt eu”.

DE CE SĂ FII ALTCINEVA CÂND POȚI SĂ FII TU?

Fiica ei are 25 de ani deja, dar amintindu-și de perioada copilăriei, Elena nu înțelege de ce părinții din ziua de azi îi încurajează pe copiii lor să copieze, să se transforme în ceea ce nu sunt și să proiecteze imagini false. „Când era mică, fata mea era înnebunită după Marilyn Monroe”, își amintește Elena. ”Am lăsat-o o vreme în legea ei, dar i-am zis într-o zi: <<Auzi, nu mai bine încerci tu să fii originalul și dacă cineva te iubește știi sigur că te iubește pentru tine, pentru cine ești tu?>>”. Și a înțeles.

Fiica Elenei e vegetariană de câțiva ani, iar cele două au o relație specială. Cel mai frumos compliment pe care l-a primit? „Fata mea mi-a zis că, dacă n-aș fi mama ei, aș fi cea mai bună prietenă”. Elena e o mamă deschisă la minte, dar nu atât de zen încât să nu recunoască faptul că acel cordon ombilical nu dispare, de fapt, niciodată. „În momentele în care te cerți sau te superi pe copilul tău, simți nevoia să-l strângi în brațe și-ți aduci aminte de cum era când era mic, cu mirosul lui de bebeluș. Asta înseamnă că pentru tine el e tot acolo, în stadiul de bebeluș, legat de un cordon pe care nici măcar nu l-ai prelungit”, zâmbește ea.

Dacă a învățat un lucru de când gătește, acela este că mâncarea chiar apropie oamenii și, pe același principiu, poate fi un mod frumos prin care părinții să petreacă timp cu copiii lor. „Am colegi ai căror copii au început să mănânce legume fiindcă părinții le-au dat un cuțit de plastic și i-au învățat să taie și ei un morcov și să participe la prepararea mâncării”, zâmbește ea. „Marchezi ceva în viața acelui copil și asta rămâne pentru totdeauna”. 

Chiar dacă trăim în secolul tentațiilor, Elena refuză să gândească fatalist sau să se piardă în șabloanele pe care le deplângem cu toții. E realistă, dar pozitivă și mai ales lipsită de patimă în discursul ei. „Știi că se spune că 90% din bogăția planetei o dețin cei 1% dintre oameni care nu gândesc la fel ca tot restul”, zâmbește ea. ”Ei bine eu nu cred că acei 1% sunt toți niște hoți, niște infractori care s-au îmbogățit pe seama altora. Eu îi admir și cred că unii chiar merită să fie în acel 1%, pentru că reușesc să fie cine sunt ei cu adevărat și să gândească diferit de tot restul lumii”

Follow:
Share:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *